Marturii de la munte

                                                       Cum am murit si cum am revenit din morti

     Acum un an, un an si ceva, am inceput sa ma descompun. Incet dar sigur ma imputinam de la o zi la alta. Pielea dintre degete isi pierdea pigmentul, coatele mi se inegrisera brusc, la gura imi aparuse o zabala, penisul devenise un bot de carne vie, tocmai bun de aruncat la giste. Tot timpul imi era o sete cumplita si urinam de trei patru ori pe noapte. Urinam alb, un lichid care mirosea a medicament. Cel mai grav insa era faptul ca imi pierdeam vederea. Nu mai vedeam sa conduc, nu mai puteam citi la televizor, nu mai distingeam foarte bine persoanele cu care discutam fata in fata. Imi schimbam ochelarii saptaminal si la fiecare noua schimbare mai adaugam cite doua, trei dioptrii la cele pe care le aveam pina atunci. Ajunsesem intr-o luna la cifra -6 si daca continuam asa intr-o alta luna  sau doua urma… sa orbesc.
      Eram disperat. Eu, un barbat de 58 de ani, 120 kilograme la 1 metru 76 , un om care nu a fost niciodata bolnav, ma stingeam pe propriile picioare. Incepusem sa ma gindesc la moarte, la viata de apoi, la rai si iad. Imi numaram pacatele tineretii, pe cele de la maturitate si socoteala finala ducea indubitabil la concluzia ca viitorul meu presedinte pe intrega durata a vesniciei va fi chiar Diavolul in persoana. Fusesm si betiv si fumator si afemeiat, atunci cind mai eram barbat, asa ca probabil  seful iadului daduse deja dispozitie sa se aprinda focul sub cazanul cu smoala care ma astepta.
        Ce dracu era sa fac? Viitorul meu era sumbru si alternative nu prea existau. Se impuneau masuri radicale. In primul rind  mi-am facut testamentul. Daca era sa mor sa las in urma mea lucrurile clare. Apoi m-am dus la medic. Dupa ce m-a consultat si mi-a facut citeva analize preliminare, doctorul, un fost coleg de armata, a decretat sec: ”Inca nu esti pe moarte, dar in scurt timp vei fi! Deocamdata esti la stadiul de internabil si injectabil.” Initial, mi-a placut franchetea cu care mi-a vorbit. In clipa urmatoare, insa, am cazut pe ginduri. Medicul, imi daduse doua vesti: una buna si una proasta. Mi-a spus ca inca nu voi muri- si asta era vestea buna- dar mi-a spus ca trebuie sa ma internez- si asta era vestea proasta. Eu nu am suportat niciodata spitalul. Percepeam internarea in spital tot un fel de moarte de durata mai scurta. Adica, cum sa ajung eu sa vegetez pe un pat de fier, sa maninc orez sau cartofi fierti fara sare, sa port discutii plictisitoare cu colegii de salon, sa ma plimb seri intregi pe holurile acelea lungi , mozaicate. Cum puteam eu sa traiesc fara calculatorul meu, fara televizorul meu, fara tigarile si cafeaua mea, fara amicii cu care discutam politica si sport la o partida de  table? Cum puteam eu sa traiesc fara internet,  fara Google,  fara sefi pretentiosi si subordonati nevricosi? Toata viata mea de pina atunci, tihnita si comuna, se ducea pe apa simbetei.

        Si totusi ce este de facut? Analizele erau catastrofale: tensiunea era 170 cu 120, colesterolul 260, trigligeridele 541 si, atentie mare, glicemia 403. In urina mi se descoperisera  corpi cetonici. L-am intrebat pe doctor ce sunt aia. Si doctorul mi-a spus ca sunt un fel de resturi de celule moarte pe care corpul meu le elimina prin urina. Cuvintele acestea m-au speriat cumplit. Adica in corpul meu se gaseau celule moarte care se fragmentau . O parte din ele ajungeau afara, altele ramineau acolo. Logic, asta insemna ca eram mort pe dinauntru si in curind voi intra in putrefactie. Imi si imaginam, ca in filmele cu Woody Allen, cum celulele vii se bat cu celulele moarte si cimpul de bataie se acopera cu milioane de cadavre, adica corpii cetonici decedati.  Doctorului nu-i venea sa creada ca mai sunt pe picioare, mie nu-mi iesea din minte razboiul dintre celule…

In cele din urma am ajuns la spitalul de diabetici. De fapt, ii spune Centrul de Nutritie si Diabet din Timisoara. Specialistul de acolo nu m-a internat si nici nu m-a injectat. L-am iubit la prima vedere pentru tratamentul acesta, mai ales ca specialistul era o specialista, tinara si frumoasa.  M-am inscris insa in baza de date cu diabetici,  mi-am cumparat carti  de nutritie si am luat Siofor si Novonorm.  Apoi, am inceput sa studiez. Cu cit citeam mai mult cu atit realizam mai mult ca trebuie sa imi schimb modul de viata. Trebuia sa renunt la dulciuri, trebuia sa renunt la grasimi, trebuia sa consum mai multe legume si fructe si sa fac mai multa miscare.  Dar eu eram un sedentar prin definitie. Stateam 10 ore pe zi in fata calculatorului, sport nu mai faceam ca in tinerete, cind mergeam in oras ma deplasam cu masina sau taxiul, cind ajungeam la munte ma opream la poalele lui, acolo unde se termina soseaua…

     M-am hotarit dintr-odata. Imi voi incepe noua mea viata la munte. Sunt din Timisoara si nu stiu daca stiti pe linga Timisoara nu prea sunt munti. Asa ca  am luat harta Banatului si am  inceput sa aleg. Semenic? Nu. Am auzit ca e in renovare, Valiug, parca nu ma atragea, Trei Ape, Garina… Ochii mi-au cazut pe Poiana Marului de linga Otelul Rosu. Nu stiam mai nimic despre Poiana Marului. Eu, timisoreanul de 58 de ani nu fusesem niciodata acolo. Am apelat la prietenul meu Google si am gasit o nota interesanta: ” Statiunea Poiana Marului a fost infiintata in perioada Imperiului Austro-Ungar. Aerul deosebit de curat, peisajul mirific, rupt parca din povesti, a adus statiunii o binevenita faima in imperiu, ca loc de tratare a bolilor de plamani. Insusi Imparatul venea de la Viena pentru a se trata.” Informatia aceasta m-a dat gata. Daca insusi imparatul Austro-Ungariei facea 600 de kilometri cu caleasca pentru a se trata la Poiana Marului, eu, regele sedentarismului, puteam sa ma urc in masina si sa parcurg cei 140 de kilometri pina acolo.

  Zis si facut. A doua zi mi-am luat nevasta si am pornit la drum. Ma simteam ca un mare explorator. Uitasem de boala, de corpii cetonici,  de kilogramele in plus si toate gindurile erau canalizate acum spre cucerirea unui loc nou, necunoscut pentru mine. 

   Am luat-o prin Lugoj, Caransebes, Otelul. Apoi am facut undeva la dreapta si soseaua a inceput sa urce. Cu fiecare kilometru parcurs peisajul devenea mai frumos, mai imbietor. Am dat intii de baraj si m-am oprit sa schimb o vorba cu pescarii de pastrav. In ziua aceea avusesera succes: scosesera un exemplar dupa altul. Am ris si am spus ca la mine nu merg povestile pescaresti, dar mi-au aratat cosurile pline.

     Le-am spus ca pentru mine pescuitul a fost intotdeauna mult prea complicat. Trebuia sa inseli trei rinduri  de adversari. Intii nevasta ca sa te lase sa pleci de acasa, apoi paznicul ca sa te lase sa pescuiesti in apele pazite de el si apoi pestele ca sa te lase sa-l prinzi. I-am parasit si am inceput sa urc din nou. Pe marginea soselei am intilnit oameni care veneau de la cules de afine. 

                                                                                                                                                       Dan  Goldis

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.